Anxietatea relațională este una dintre acele expresii care par simple la prima vedere, dar care descriu o experiență vastă și complexă. Mulți oameni o trăiesc ca pe o formă de anxietate în relație, manifestată prin îndoieli constante, nevoia de reasigurare sau teama că ceva este în neregulă cu relația lor. Uneori este acel val de panică atunci când partenerul răspunde mai târziu la un mesaj. Alteori este teama apăsătoare că poate nu îl iubești suficient sau că el nu te iubește pe tine. În alte situații, apare nevoia aproape compulsivă de a testa și măsura sentimentele, ca și cum iubirea ar putea fi redusă la o listă de verificare.
Întâlnesc în cabinet (și în afara lui) persoane care reiau conversații întregi în mintea lor, cuvânt cu cuvânt, căutând indicii. Alții petrec ore întregi derulând postări și videoclipuri, sperând să găsească acel sfat care va rezolva odată pentru totdeauna problema. Doar că problema nu se rezolvă niciodată cu adevărat.
Îndoielile sunt precum buruienile. Tai una, iar alta apare în locul ei.
Desigur, relațiile au fost întotdeauna însoțite de un anumit grad de îndoială. Oamenii nu sunt construiți să trăiască într-o stare permanentă de certitudine. Ceea ce s-a schimbat este felul în care cultura modernă, și mai ales rețelele sociale și inteligența artificială, ne-au oferit tot mai multe instrumente prin care să alimentăm aceste îndoieli.
Cu o generație în urmă, cineva care avea neliniști legate de relația sa poate că ar fi cerut sfatul unui prieten apropiat sau și-ar fi păstrat temerile pentru sine. Astăzi avem în buzunar un miliard de consilieri, iar cei mai mulți dintre ei nu sunt calificați (Dr. Google, Claude etc.). Nu este deloc surprinzător că anxietatea prosperă într-un astfel de mediu.
Cercetările au arătat cât de puternic poate fi acest efect. Un amplu studiu longitudinal realizat de Amy Orben și colaboratorii săi de la Universitatea Cambridge în 2025 a arătat că, pe măsură ce adolescenții petreceau mai multe ore pe platforme precum Instagram și TikTok, nivelurile raportate de anxietate și depresie creșteau. Ce mi s-a părut remarcabil a fost faptul că cei mai importanți factori de protecție erau lucruri precum somnul și exercițiul fizic: exact activitățile pe care rețelele sociale tind să le erodeze.
Un alt studiu, realizat de Muise, Christofides și Desmarais chiar în 2009, a descoperit că gelozia provocată de interacțiunile de pe Facebook era un predictor chiar mai puternic al anxietății relaționale decât un istoric de infidelitate. Gândește-te puțin la asta. Un simplu “like” la fotografia altei persoane poate provoca mai multă suferință decât amintirea faptului că partenerul a înșelat în trecut. Aceste urme digitale sunt suficiente pentru a menține mințile anxioase într-o stare de alertă permanentă.
Acest lucru are sens dacă ne gândim la modul în care sunt construite aceste platforme. Ele nu sunt oglinzi neutre ale vieții noastre sociale, ci mecanisme concepute pentru a capta atenția. Dacă te oprești la un videoclip despre “semnale de alarmă în relații”, algoritmul decide rapid că ai nevoie de și mai mult conținut de acest tip. Înainte să îți dai seama, feed-ul tău este plin de videoclipuri care îți analizează relația din toate unghiurile posibile. Unul spune că iubirea adevărată ar trebui să se simtă ca “acasă”. Următorul susține că, dacă te simți prea confortabil, înseamnă că te mulțumești cu prea puțin. Mintea anxioasă nu știe pe care să îl creadă, așa că le crede pe toate, pe rând, oscilând între certitudine și panică. Clienții îmi spun adesea că ajung să fie mai confuzi decât erau înainte.
Mă gândesc adesea la clienții care îmi povestesc că au salvat sute de astfel de postări pe telefon. Unii îmi spun, cu un umor amar, că se simt ca niște detectivi emoționali care adună dovezi despre propria relație. Dacă observă un semn care pare să confirme că totul este în regulă, simt o ușurare temporară. Dacă nu îl găsesc, intră în panică și revin la colecția de postări salvate. Ceea ce mă impresionează este cât de mult ajunge relația lor să fie mediată nu de partener, ci de algoritm. În multe cazuri, persoana de lângă ei ar putea fi aproape oricine. Relația principală pare să fie cu acel ciclu nesfârșit de reasigurare și îndoială oferit de lumea digitală.
Nu doar rețelele sociale au început să joace acest rol. Din ce în ce mai mulți oameni se întorc către inteligența artificială în căutarea răspunsurilor. Noaptea târziu, când anxietatea devine greu de suportat, introduc întrebări în chatbot-uri precum:
“Îmi iubesc cu adevărat partenerul?”, “Ar trebui să rămân sau să plec?” și așa mai departe.
Există, totuși, ceva reconfortant în această experiență. O meta-analiză realizată de Abd-Alrazaq și colaboratorii săi în 2020, care a analizat zeci de studii, a constatat că chatbot-urile bazate pe inteligență artificială pot reduce pe termen scurt simptomele de anxietate și depresie. Oamenii apreciau sugestiile structurate, precum formulări pentru o scuză sau modalități de a începe o conversație dificilă.
Se pare că oamenii tind să accepte recomandările oferite de ChatGPT mai ales atunci când acestea vizează sfaturi practice și abilități de comunicare. Totuși, rămâne important de discutat în ce măsură utilizatorii pot dezvolta un nivel ridicat de încredere în astfel de instrumente. Interesant este că aceleași răspunsuri pot fi evaluate ca fiind mai empatice și mai utile atunci când credem că ele provin de la o persoană, și nu de la un chatbot. Deși conținutul rămâne identic, această diferență de percepție influențează semnificativ evaluarea lui. Acest lucru sugerează că, dincolo de informație, oamenii caută adesea și o formă de conexiune umană.
În contextul relațiilor, acest lucru poate deveni riscant. Dacă întrebi “Mă mulțumesc cu prea puțin?”, chatbot-ul poate genera o listă ordonată de argumente pro și contra. Ceea ce nu poate cunoaște sunt istoria ta, valorile tale și realitățile complexe ale vieții tale. Nu poate sta alături de incertitudinea ta așa cum poate o altă ființă umană. Iar dacă ești deja anxios, este posibil să ajungi să pui aceeași întrebare iar și iar, căutând reasigurare în același mod în care o cauți pe rețelele sociale. Problema mai largă este că toate aceste instrumente, fie că vorbim despre postări de pe Instagram, videoclipuri de pe TikTok sau chatbots AI, promit un tip de certitudine pe care relațiile nu îl pot oferi. Ele ne încurajează să credem că iubirea poate fi măsurată prin liste, că fiecare dezacord este un semnal de alarmă sau că lipsa fluturilor în stomac înseamnă că sfârșitul este aproape.
Totuși, adevărul, susținut de decenii de cercetare asupra cuplurilor pe termen lung, este că relațiile sănătoase conțin neînțelegeri, zile plictisitoare și momente de îndoială. Institutul Gottman, care studiază cuplurile de peste patruzeci de ani, a constatat în mod repetat că cele mai solide relații nu sunt cele lipsite de conflicte, ci cele în care partenerii învață să repare conexiunea după conflict. Ceea ce prezice durabilitatea unei relații nu este absența certurilor, ci capacitatea de a vă regăsi unul pe celălalt după ele.
Mi se pare relevant și faptul că popularizarea limbajului terapeutic pe rețelele sociale, deși utilă în anumite privințe, contribuie uneori la această cultură a perfecțiunii. Termeni precum “gaslighting”, “narcisist”, “trauma bond” sau “toxic” au ieșit din cabinetul terapeutic și au intrat în conversațiile de zi cu zi. Uneori acest lucru îi ajută pe oameni să înțeleagă experiențe de abuz sau suferință reală. Alteori însă, transformă conflictele normale dintre oameni în patologii.
Această simplificare excesivă poate afecta intimitatea, deoarece îi învață pe oameni să își privească partenerul prin etichete diagnostice, nu prin empatie. Nu orice ceartă este gaslighting. Nu orice diferență de stil de comunicare este un trauma bond. Uneori oamenii pur și simplu nu sunt de acord, iar acest lucru face parte din viața de cuplu.
Așadar, ce putem face? Dacă rețelele sociale ne amplifică îndoielile, iar inteligența artificială riscă să ne ofere o falsă certitudine, ce alternative avem? Le recomand adesea oamenilor să practice exact opusul a ceea ce le cere anxietatea. În loc să caute reasigurare, să stea pentru câteva momente cu incertitudinea. Să observe panica venind și trecând, fără să se grăbească să verifice, să întrebe sau să caute pe internet.
Cercetările lui Jonathan Abramowitz și colaboratorii săi din 2018 privind expunerea cu prevenirea răspunsului au arătat că rezistența la impulsul de verificare ajută creierul să învețe că incertitudinea nu este periculoasă. La început poate părea insuportabil, însă în timp dezvoltă reziliență.
Este util și să punem sub semnul întrebării poveștile dramatice pe care ni le spune mintea. Dacă partenerul răspunde după o oră, gândul anxios poate fi: “Nu mă mai iubește.” Oprește-te și întreabă-te: “Ce dovezi am cu adevărat pentru această concluzie? Există și alte explicații?” Acest tip de explorare blândă se află în centrul terapiei cognitive dezvoltate de Aaron Beck și poate reduce puterea gândirii catastrofice.
Comunicarea este importantă și ea. Nu mă refer la a bombarda partenerul cu întrebări de reasigurare. Mă refer la a alege un moment liniștit și a spune: “M-am simțit puțin nesigură în ultima vreme. Putem vorbi despre cum ne simțim amândoi?” Un astfel de dialog construiește conexiune în loc să o epuizeze.
Contează și mediul pe care îl creezi în jurul tău. Dacă feed-ul tău este plin de conturi care te fac să îți pui constant la îndoială relația, renunță la ele. Caută voci care încurajează nuanța și compasiunea. Iar dacă folosești instrumente AI, folosește-le cu discernământ. Cere sugestii pentru inițierea unor conversații sau pentru repararea unei rupturi relaționale, însă evită să le ceri verdicte despre viața ta de cuplu. Dacă observi că pui aceeași întrebare în mod repetat, este foarte probabil să fi reintrat în vechiul loop al reasigurării.
Poate cel mai important lucru este să îți amintești că imperfecțiunea este normală. Studiile pe termen lung asupra cuplurilor arată că dezacordurile nu sunt doar inevitabile, ci și oportunități de creștere. Relațiile respiră prin cicluri de apropiere și distanță, bucurie și frustrare. Ele nu sunt menite să fie spectacole atent selectate într-o stare de fericire permanentă.
Atunci când accepți că incertitudinea face parte din iubire, încetezi să o mai tratezi ca pe o dovadă că ceva este în neregulă. Mă gândesc adesea la clienții care au descoperit că anxietatea lor relațională nu era doar despre partener, ci și despre propria nevoie de certitudine. Postările din zona de wellness și reasigurările oferite de inteligența artificială nu făceau decât să îi mențină blocați în același cerc.
Ceea ce i-a ajutat a fost să învețe să lase să existe un pic de incertitudine, fără să se grăbească să o elimine. Adevărul este că iubirea presupune disponibilitatea de a nu ști. Presupune încredere, comunicare și reziliență. Nicio aplicație, niciun videoclip și niciun chatbot nu îți pot oferi aceste lucruri. Ele pot doar să te distragă de la munca dificilă de a sta cu propriile emoții și de a privi situația prin lentilele schimbătoare ale experienței umane.
Relațiile nu cresc prin certitudine, ci prin procesul complicat și adesea dezordonat prin care doi oameni își găsesc drumul împreună, zi după zi. Neînțelegerile nu sunt întotdeauna semnale de alarmă. Zilele plictisitoare nu sunt semne ale sfârșitului. Îndoielile nu reprezintă moartea iubirii. Ele sunt doar amintiri că iubirea este umană, fragilă și vie.
Așa că, data viitoare când simți impulsul de a căuta în telefon dovezi că relația ta este validă, oprește-te pentru o clipă. Lasă telefonul deoparte. Respiră. Întreabă-te de ce îți este cu adevărat teamă. Dacă poți, împărtășește asta cu partenerul tău. Și amintește-ți: nu certitudinea este cea care susține iubirea. Ci disponibilitatea de a merge împreună prin incertitudine.
Câteva resurse pomenite în articol:
1 – https://www.nature.com/articles/s41562-025-02134-4
2 – https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/19366318/
Psihoterapeut Alexandra Lupu 