Terapia comportamentală include o serie de tehnici având scopul de a-i determina pe oameni să-şi modifice comportamentul. Multe dintre tehnicile recente includ şi strategii cognitive care au condus la apariţia orientării cognitiv-comportamentale în consiliere şi psihoterapie.
Orientarea modernă actuală încurajează tehnicile care conferă clientului autocontrol şi autonomie. Modificările realizate în plan comportamental contribuie la îmbogăţirea repertoriului deprinderilor de a face faţă problemelor vieţii, rezultatul fiind o multitudine de posibilităţi de răspuns într-o situaţie dată. Eliminând comportamentele dezadaptative care limitează alegerile, oamenii devin liberi să realizeze mai multe opţiuni care înainte nu le erau accesibile.
Câteva caracteristici ale terapiei cognitiv-comportamentale:
1. TCC are la bază principii ştiinţifice derivate din cercetarea experimentală din domeniul învăţării, principii bazate pe date de observaţie şi nu pe convingeri personale.
Principiile învăţării se aplică în mod sistematic pentru a-i ajuta pe oameni să se debaraseze de comportamentele dezadaptative. Obiectivele tratamentului sunt exprimate în termeni concreţi şi obiectivi care fac posibilă repetarea intervenţiei terapeutice. In timpul terapiei sunt evaluate comportamentele problematice, precum şi condiţiile care contribuie la menţinerea acestora. Eficienţa metodelor de evaluare şi intervenţie este verificată prin intermediul unor metode de cercetare ştiinţifică. Conceptele care stau la baza demersului terapeutic şi strategiile de intervenţie sunt exprimate în mod explicit, testate empiric şi revizuite permanent.
2. TCC se ocupă de problemele curente ale clienţilor şi de factorii care le influenţează în prezent, fără a pune accent pe perspectiva istorică. Tehnicile comportamentale sunt aplicate pentru a modifica factorii actuali relevanţi care influenţează comportamentul clienţilor.
3. Clienţii joacă un rol activ în cursul terapiei, angajându-se în diverse acţiuni menite să-i ajute să-şi rezolve problemele şi nu doar să vorbească despre acestea. Ei îşi monitorizează comportamentele atât în timpul, cât şi în afara şedinţelor de psihoterapie, învaţă şi exersează noi modele de comportament şi noi strategii de a face faţă problemelor existenţei.
4. TCC se desfăşoară pe cât posibil în mediul natural al clientului. Abordarea terapeutică are la bază principiile învăţării, clientul însuşindu-şi deprinderile de autoreglare a comportamentului, deprinderi care vor fi transferate în viaţa de zi cu zi. Sarcinile şi temele pentru acasă reprezintă un element important al terapiei comportamentale.
5. TCC pune accent pe tehnicile de autocontrol comportamental. Clienţii sunt instruiţi să iniţieze, să realizeze şi să evalueze demersul terapeutic, fiind responsabili de propria lor schimbare.
6. Tehnicile terapeutice sunt astfel construite, încât să se potrivească fiecărui client în parte.
7. Demersul terapeutic presupune un proces de colaborare între client şi terapeut, acesta din urmă informând permanent clientul cu privire la natura şi progresele terapiei.
8. Psihoterapia evoluează de la simplu la complex, de la situaţii facile la unele dificile şi de la unele mai puţin ameninţătoare la unele ameninţătoare.
9. Demersul terapeutic comportamental este relativ scurt, incluzând mai puţine şedinţe de psihoterapie şi un interval de timp mai puţin extins, comparativ cu alte sisteme terapeutice.
10. Tehnicile terapeutice se combină în anumite pachete de strategii în vederea creşterii eficienţei psihoterapiei.
Terapia cognitiv-comportamentală postulează faptul că stările afective negative precum anxietatea, depresia sau mânia sunt generate, menţinute şi chiar exacerbate de modul distorsionat de gândire al majorităţii oamenilor. Terapeutul îl ajută pe client să-şi recunoască acest mod de gândire şi să-l modifice, dezvoltând la acesta din urmă nu un stil de gândire pozitiv, utopic, ci unul realist.
La baza acestui demers se află modelul tulburărilor psihopatologice elaborat de Beck, model care evidenţiază rolul cogniţiilor în apariţia şi menţinerea stărilor afective negative (Beck, 1970, Emery şi Greennberg, 1985, Beck et al, 1979.) Distorsiunile cognitive accentuează vulnerabilitatea persoanei la evenimente negative de viaţă, favorizând interpretările exagerate şi catastrofizante ale acestora. În cadrul modelului său cognitiv, Beck distinge mai multe niveluri la care funcţionează cogniţiile cu caracter negativ. Astfel, la nivelul de bază se află gândurile negative, automate, care se declanşează spontan, au un caracter credibil şi sunt direct legate de stările afective negative şi de comportamentele disfuncţionale. Acestea pot să fie adevărate, dar cel mai adesea sunt false şi îmbracă forma: „Nu sunt bun de nimic”. La baza acestora se află convingerile negative şi schemele cognitive de bază care reprezintă un fel de reguli de viaţă formate încă din copilărie şi întărite de-a lungul vieţii în urma interacţiunii cu persoanele semnificative din anturajul subiectului. Acestea au un caracter generalizat, rigid, absolutist, fiind dificil de modificat şi îmbracă forma următoare: „Trebuie să fac întotdeauna totul perfect — pentru a obţine aprobarea celorlalţi”.
*Acest text nu îmi aparține. Sursă: Irina Holdevici (2009), Tratat de psihoterapie cognitiv-comportamentală, editura Trei, Bucureşti.
Te însoțesc cu blândețe și grijă în călătoria ta 