Când calmul devine o performanță

Există anumite aspecte ale modului în care vorbim astăzi despre anxietate pe care încă îmi este greu să le împac. Pe de o parte, am făcut progrese extraordinare în a reduce stigma din jurul anxietății. Vorbim mai deschis despre ea, o înțelegem mai bine și recunoaștem mai ușor suferința pe care o poate aduce. Pe de altă parte însă, am creat o presiune nouă: obligația de a o „repara”.

Social media și industria de self-help au devenit un carusel de quick fixes. Tehnici de 5 secunde pentru reglarea sistemului nervos. Gheață pe nervul vag. Finger tapping. Exerciții de respirație care promit să îți reseteze amigdala în mai puțin de un minut. (Am folosit aceste exemple aici pentru a ilustra modul în care tehnici utile pot fi uneori simplificate excesiv în spațiul online.)

Mesajul implicit este constant și greu de ignorat: dacă încă ești anxios, înseamnă că nu faci suficient. Sau că nu ai găsit încă tehnica potrivită. Ceea ce scapă însă din multe dintre aceste mesaje este un lucru important: anxietatea este, în esență, un răspuns la amenințare.

Amigdala activează sistemul limbic, iar corpul eliberează adrenalină și cortizol atunci când percepe un pericol. Iar partea cea mai importantă, și cea care se pierde adesea în graba de a ne „regla”, este că amenințarea este subiectivă.

Ceea ce creierul meu percepe ca fiind periculos poate fi complet diferit de ceea ce percepe creierul tău. Unii oameni se tem să iasă din casă. Alții se tem de judecata celor din jur. Unii se concentrează obsesiv pe simptome precum derealizarea sau senzația că nu mai sunt ei înșiși. Alții se tem de gândurile intruzive, de atacurile de panică sau de semnificația simbolică a anumitor lucruri. Există chiar persoane care ajung să se teamă de frică în sine.

Eu cu siguranță am făcut-o, ani la rând. Depinde de fiecare poveste în parte. Iar atunci când suntem bombardați cu tehnici menite să calmeze răspunsul de amenințare fără să înțelegem care este amenințarea percepută, riscăm să simplificăm excesiv ceva profund complex.

Și, paradoxal, în timp ce numărul tehnicilor crește, tot mai mulți oameni se confruntă cu anxietatea. Recent am văzut un influencer din zona de wellness demonstrând o tehnică de grounding într-un living perfect aranjat, luminat impecabil: „Când apare anxietatea, asta îți va reseta COMPLET sistemul nervos”, spunea ea cu entuziasmul bine exersat al cuiva care încearcă să vândă un produs.

Comentariile erau pline de recunoștință: “Mi-a schimbat viața!”, “wow, încerc asta imediat!”. De parcă anxietatea, o experiență atât de complexă și profund personală, ar putea fi rezolvată universal printr-o secvență de trei pași filmată în lumina perfectă.

Să nu mă înțelegeți greșit. Tehnicile au rolul lor. Și dacă ceva funcționează pentru tine, este minunat. Dar undeva, între validarea anxietății ca experiență umană reală și transformarea tratamentului ei într-un produs de consum, am creat un fenomen ciudat: performanța recuperării. Performanța calmului.

Îmi place enorm să lucrez ca terapeut specializat în anxietate pentru că mă fascinează să descopăr ce reprezintă amenințarea subiectivă pentru fiecare persoană. Anxietatea ta are sens în contextul experienței tale de viață. Iar răspunsul tău anxios conține, de multe ori, indicii importante despre ceea ce creierul tău percepe ca fiind periculos.

De cele mai multe ori, amenințările nu sunt reale în prezent. Însă, prin condiționare, experiențe dificile și învățare, amigdala a înregistrat cândva acel lucru ca fiind un pericol și continuă să reacționeze ca și cum amenințarea ar exista încă.

Observ adesea un tipar la persoanele care ajung în terapie după ce au încercat toate tehnicile posibile de pe Instagram, TikTok sau din cărțile de dezvoltare personală. Ele nu vin doar cu anxietate, ci cu anxietate despre anxietatea lor: meta-anxietate.

Nu le este teamă doar de ceea ce simt. Le este teamă că nu gestionează corect ceea ce simt. Nu sunt doar îngrijorate. Sunt îngrijorate că au eșuat în a aplica „protocolul corect” pentru a elimina îngrijorarea.

„Am încercat absolut tot”, îmi spun adesea. Apoi îmi arată capturi de ecran cu exerciții de respirație salvate în telefon. „Nimic nu funcționează. Ce este în neregulă cu mine?” Poate că problema este într-o cultură care a transformat gestionarea anxietății într-un performance, cu recuzita și replicile potrivite.

Adevărul despre anxietate, acel adevăr incomod și mai puțin atractiv pentru social media, este că uneori avem nevoie să învățăm să o tolerăm. Uneori avem nevoie să o ascultăm pentru a înțelege ce anume încearcă creierul nostru să ne semnaleze.

Uneori drumul prin anxietate nu este un hack în cinci pași, ci disponibilitatea de a rămâne pentru o vreme în disconfort și curiozitatea de a explora ce încearcă anxietatea să ne comunice.

Îmi amintesc de o clientă care mi-a spus odată: „Nu știu cum să fiu o persoană care are anxietate și să fiu în regulă cu asta.” Fraza aceea m-a urmărit mult timp. Pentru că surprinde perfect ceva ce pare că am pierdut în goana noastră de a regla, optimiza și repara orice emoție dificilă: acceptarea profund umană că, uneori, ne simțim rău. Și că asta nu înseamnă că am greșit ceva.

Există o diferență profundă între a trata anxietatea ca pe o problemă care trebuie rezolvată și a trata persoana anxioasă ca pe un om care merită înțeles. Între a vinde reglare emoțională și a oferi relație. Între a performa calmul și a-l găsi cu adevărat.

Poate că aceasta este una dintre marile ironii ale felului în care vorbim astăzi despre anxietate. În căutarea noastră disperată după soluții rapide și liniște instantanee, am creat o nouă anxietate: anxietatea că nu ne recuperăm „corect”.

Teama că, dacă încă ne luptăm, înseamnă că facem ceva greșit. Dar dacă nu este așa? Dacă dificultatea nu este un semn de eșec? Dacă uneori vindecarea nu înseamnă să scapi de anxietate cât mai repede, ci să înveți să o înțelegi, să îi faci loc și să îți continui viața chiar și atunci când este prezentă?